Radu Solcan, intelectualul ascuns

De luna trecută, am inițiat o emisiune de cronică de carte. Se difuzează online, în prima zi de joi a fiecărei luni. 

Ieri, pe 3 decembrie, în cea de-a doua ediție a emisiunii care se cheamă „Raftul Atenei”, l-am avut ca invitat pe Constantin Vică, „depozitarul” și editorul însemnărilor de jurnal ale profesorului și filozofului Radu Solcan. 

La vremea cuvenită, am semnalat în Dilema Veche apariția rarisimului Jurnal, dar acum am revenit asupra lui, personalitatea lui Radu Solcan continuând a mă fascina. 

Discuția cu domnul Constantin Vică poate fi urmărită aici.

Cenzurarea traducerilor

Cu timpul însă, cenzura se rafinează. România lui Ceaușescu se farda cu democrație. În ea, nu mai era loc pentru cenzorii la vedere. În RSR „nu exista cenzură”. Și așa cum editurile – toate de stat, reprezentante ale orânduirii – nu se mai „murdăreau” cu negocierile cu autorii străini, nici cenzorii nu se mai atingeau de text. Făceau însă altceva. Pe fiecare pagină a manuscrisului, povestește Micaela Ghițescu, era o ștampilă. Putea fi orice pe ștampila aceea; o lebădă sau un crocodil, de exemplu. Nu conta. Conta numai prezența ștampilei. Dacă lipsea, însemna că pagina nu era aprobată. Și atunci redactorul de carte, editorul, șeful editurii, începeau să își bată capul cu pagina buclucașă. Trebuiau să identifice acolo ce nu era pe placul cenzurii și să modifice sau să scoată. Și să reîntindă pagina: va fi sau nu acum ștampilată? Când colecția de ștampile era completă, cartea putea merge la tipar.

Cronica integrală poate fi citită aici.

„Elitele inverse” ale comunismului

Ioan T. Morar și Stelian Tănase s-au lăsat dominați în cărțile amintite de actul memorialistic și la fel face în „Eu și comunismul” și Alex. Ștefănescu, care declară că are „o structură intelectuală epică”, este receptiv „mai degrabă la întâmplări decât la teorii”. Dar cu toate acestea, la un moment dat Alex. Ștefănescu încearcă să schițeze și o perspectivă teoretică asupra comunismului. Într-un capitol aproape special dedicat temei genezei comunismului, el arată că acesta reprezintă „o premieră istorică”. Potrivit lui, lumea e împărțită în trei clase majore: elitele, care dau direcția și sunt motorul societății; clasa de mijloc, care le urmează și le susțin; și „elitele inverse”, perdanții, „cei neînzestrați”. Clasele majore nu sunt imuabile, ci permeabile, ele sunt dinamizate de lupta pentru întâietate, de o competiție perenă și inevitabilă stimulată și întreținută de inegalități inerente, naturale. Mai departe, autorul spune că pentru prima oară în istorie, în secolul trecut, clasa de mijloc nu a mai urmat elitele, ci „elitele inverse”. Clasa de mijloc s-a lăsat sedusă de retorica marxiștilor, niște „parveniți în lumea gândirii”, care propovăduiau un egalitarism iluzoriu, dar care în fapt doreau locul elitelor autentice. Astfel au ajuns la putere comuniștii, pe fondul unei fraude intelectuale și în definitiv, după Alex. Ștefănescu, și electorale nemaiîntâlnite.

Cronica integrală poate fi citită aici.

Ce ne-au adus alianțele cu rușii

Cronica mea din Dilema Veche abordează cartea tot din perspectiva percepției autorului asupra fenomenului comunist (cum am procedat și în cazul altor autori, precum Henri Stahl, Ioan T. Morar, Stelian Tănase sau Alex. Ștefănescu).

O carte despre interesanta istorie a secuilor

Pe alocuri, structura volumului istoricului din Odorheiu Secuiesc aduce cu cea a unui curs universitar. El începe prin a descrie „cadrul geografic-natural” al teritoriului locuit de secui și continuă cu originea secuilor, marcată în continuare de „o competiție a teoriilor istorice”. În această privință, curiozitatea cititorilor rămâne nesatisfăcută. S-a spus, încă din secolul XIII, că secuii sunt urmașii oștenilor lui Csaba, fiul lui Attila și al fiicei împăratului roman Honorius, teorie acceptată „de peste 50% dintre secuii zilelor noastre”, potrivit unui sondaj recent citat de autor. Alții au susținut că secuii ar fi urmașii iazigilor colonizați în Ardeal. În timp, despre ei s-a mai afirmat că sunt „descendenți ai pecenegilor, cumanilor, cabarilor, avarilor, bulgarilor, ungurilor, etruscilor și chiar ai românilor”. În prezent, a sintetizat Gusztáv-Mihály Hermann, „teoriile care se mai află în discuție la nivelul cercurilor academice maghiare pot fi împărțite în trei grupuri”: teoria „descălecatului dublu”, potrivit căreia secuii sunt un val târziu al migrației avarilor; teoria originii turco-bulgare, potrivit căreia secuii s-ar trage dintr-un popor de stepă turcic; teoria originii maghiare bazată pe observația că „secuimea a păstrat, într-o stare de admirabilă acuratețe, cele mai diverse dialecte ale limbii maghiare”.

Cronica integrală în revista Pallas Athena: https://sah-corporate.ro/category/revista-online/