O dublă supraviețuire

Cum poți ști că relatarea unui supraviețuitor de la Auschwitz nu e distorsionată de trauma trăită, de resentimentul acumulat, de noile directive ale corectitudinii politice în vigoare la data redactării, dar nu și atunci, la data petrecrii întâmplărilor? - se întreba Primo Levi în „Cei aleși și cei damnați”. Realitatea e că nu poți ști, și că mai degrabă este vorba chiar de o distorsionare, în pofida faptului dacă autorul susține că e cât se poate de obiectiv și încearcă onest să fie astfel. 

În privința lui „Am supraviețuit”, am întâlnit însă un indiciu. Yvonne Redgis-Klug își exprimă frustrarea în două locuri. Numai cineva care a fost împins la extrem cu trăirile și sentimentele poate să ignore așa de deschis regulile de conviețuire și civilizație care ne feresc de rasism și ură. Mai precis, sunt acele locuri în care autoarea generalizează comportamenul unor germani și polonezi la nivelul celor două națiuni. Și germanii, și polonezii, spune ea, s-au dovedit niște brute în timpul detenției ei la Auschwitz. Acestea sunt pasajele care m-au convins că relatarea ei are filtre minime și e foarte autotentică, fie și după criteriile lui Primo Levi.

Cartea cuprinde două incursiuni în universuri mai puțin exploatate în cazul experienței lagărului nazist. Este, pe o parte, schița detenției feminine la Auschwitz, cel puțin la fel de brutală, dacă nu chiar mai aspră, decât cea masculină. Și mai este și relatarea despre lagărele naziste franceze de la Drancy și Austerlitz, despre care în general doar specialiștii cunosc amănunte.

Interesant e și că memoriile lui Yvonne Redgis-Klug nu și-au găsit un editor timp de mai bine de 60 de ani. Și nu pentru că autoarea nu ar fi încercat să le publice. A fost refuzată, ca și cum interesul pentru ele ar fi lipsit. Este ceva care îmi pare că spune multe despre disponibilitatea publicului de a medita asupra naturii umane. Dacă supraviețuirea lui Yvonne Redgis-Klug la Auschwitz e un miracol, și supraviețuirea memoriilor ei e la fel de extraordinară.