O dublă supraviețuire

Cum poți ști că relatarea unui supraviețuitor de la Auschwitz nu e distorsionată de trauma trăită, de resentimentul acumulat, de noile directive ale corectitudinii politice în vigoare la data redactării, dar nu și atunci, la data petrecrii întâmplărilor? - se întreba Primo Levi în „Cei aleși și cei damnați”. Realitatea e că nu poți ști, și că mai degrabă este vorba chiar de o distorsionare, în pofida faptului dacă autorul susține că e cât se poate de obiectiv și încearcă onest să fie astfel. 

În privința lui „Am supraviețuit”, am întâlnit însă un indiciu. Yvonne Redgis-Klug își exprimă frustrarea în două locuri. Numai cineva care a fost împins la extrem cu trăirile și sentimentele poate să ignore așa de deschis regulile de conviețuire și civilizație care ne feresc de rasism și ură. Mai precis, sunt acele locuri în care autoarea generalizează comportamenul unor germani și polonezi la nivelul celor două națiuni. Și germanii, și polonezii, spune ea, s-au dovedit niște brute în timpul detenției ei la Auschwitz. Acestea sunt pasajele care m-au convins că relatarea ei are filtre minime și e foarte autotentică, fie și după criteriile lui Primo Levi.

Cartea cuprinde două incursiuni în universuri mai puțin exploatate în cazul experienței lagărului nazist. Este, pe o parte, schița detenției feminine la Auschwitz, cel puțin la fel de brutală, dacă nu chiar mai aspră, decât cea masculină. Și mai este și relatarea despre lagărele naziste franceze de la Drancy și Austerlitz, despre care în general doar specialiștii cunosc amănunte.

Interesant e și că memoriile lui Yvonne Redgis-Klug nu și-au găsit un editor timp de mai bine de 60 de ani. Și nu pentru că autoarea nu ar fi încercat să le publice. A fost refuzată, ca și cum interesul pentru ele ar fi lipsit. Este ceva care îmi pare că spune multe despre disponibilitatea publicului de a medita asupra naturii umane. Dacă supraviețuirea lui Yvonne Redgis-Klug la Auschwitz e un miracol, și supraviețuirea memoriilor ei e la fel de extraordinară.

Mișcarea Legionară văzută drept un „comunism popular”

Provocatoare mi s-au părut în special paginile în care autorul studiază „biografia ideologică” a conceptului de revoluție fascistă. El avansează ipoteza de lucru că revoluția nu e un monopol comunist și că doar învingătorii cursei totalitarismelor, comuniștii, au impus post factum ideea că fascismul e reacționar și din acest motiv refuzat la masa revoluționarilor. În fapt, sînt destule motive pentru a investiga dacă nu cumva multe dintre caracteristicile curentelor care trec drept reprezentative pentru extrema dreaptă sînt în realitate „omologabile stîngii”; dacă nu cumva, cu o expresie celebră, fascismul și comunismul sînt „gemenii heterozigoți” ai stîngii, din care al doilea s-a dovedit viabil. Într-un cuvînt, dacă nu cumva și formulele asimilabile extremei drepte poate fi autoare de revoluții.

Continuarea. 

„Fascismul, metastaza comunismului”

N-am mai întâlnit așa mod de prezentare al unei cărți: există un autor, cu opiniile lui, dar și un autor „de subsol”, care îl însoțește permanent și care îl și contrazice constant pe tot parcursul paginilor. Contradicția culminează într-un preambul al autorului, care spune că „își declină răspunderea” pentru combinația ieșită, spunând că n-a fost de acord cu ea, dar nici n-a fost împotrivă.

Autorul e jurnalistul Marius Mircu, fratele matematicianului Solomon Marcus, iar autorul notelor de subsol în răspăr este Mihai Stoian, „colegul meu de profesiune și specialitate”, după cum îl prezintă autorul. Cele mai multe situații de contrazicere apar când primul pune prea mult accent pe justificarea acțiunilor evreilor, în timp ce cel de-al doilea se străduie prea mult să îi pună la zid pe comuniști.

Deși indicarea surselor care ar sta la baza afirmațiilor din carte nu e pe primul loc între preocupările autorului, unele pasaje din carte au stat la baza lucrării științifice a lui Robert Levy privind viața și cariera politică a Anei Pauker (Gloria și decăderea Anei Pauker, Polirom, 2016). În ansamblu, cartea lui Marius Mircu este o combinație între sinteza unor broșuri oficiale aflate la dispoziția autorului și opiniile acestuia. Pe alocuri, Marius Mircu are unele intuiții interesante, cum ar fi izomorfismul și filiația nazism - comunism, surprinse prin afirmații de genul „comunismul e cancerul omenirii, iar fascismul metastaza comunismului”. Informații inedite mi s-au părut și cele de la începutul cărții, unde sunt prezentate date despre etapele și modalitatea prin care evreii au ajuns în țările române, începând cu secolul 15. Ca referință, consemnez trimiterea lui Mircu la Rechizitoriul din 1936 al colonelului magistrat Popescu-Cetate, din procesul Anei Pauker și al celorlalți comuniști. Rechizitoriul reprezintă una dintre cele mai coerente critici autohtone la adresa ideologiei comuniste.

Stângace, inegală, pasionată și dezechilibrată, cărții lui Marius Mircu nu-i lipsește însă un lucru: autenticitatea. E scrisă dintr-o bucată și dintr-o familiaritate naturală, ci nu intelectuală, a autorului cu subiectul. Toate o fac o prezență inedită pe raftul cărților „de istorie”.

### Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Editura Gutenberg - Casa Cărții, București, 1991 ###

Dizidența antinazistă

Marele merit al cărții este că reușește să acrediteze ideea că în fapt, în timpul celui de-al Treilea Reich, a existat în Germania o dizidență pasivă, e drept, dar tenace. Ea e reprezentată aici de mulțimea de „gentili”* germani care din convingere, filantropie sau atașament familial au întins evreilor o mână de ajutor. Până acum, impresia mea era că dizidența în timpul nazismului a fost foarte slabă, practic inexistentă, exceptând încercările de asasinare a lui Hitler, mișcarea „Trandafirul alb” și cazul familiei care scria și împrăștia manuscrise antinaziste, caz relatat literar într-un roman al lui Hans Fallada. De fapt, a existat o opoziție, dar nu eroică, adversativă, frontală , ci una surdă, dar nu mai puțin rezistentă sau riscantă. Ilustrativă în acest sens în cartea de față este întinderea rețelei de producere și comercializare a actelor false, care la un capăt avea de multe ori un evreu, iar la celălalt capăt un membri al sistemului.

O altă revelație de aceeași factură este că de fapt în Germania nazistă a existat și un protest public, de stradă, în urma căruia Gestapoul a dat înapoi. Este drept, un protest singular, care nu s-a mai repetat în cei doisprezece ani ai regimului, dar care e cu atât mai semnificativ. Este vorba de „protestul soțiilor”, declanșat în urma „Acțiunii Fabrica” din 27 februarie 1943. Atunci, naziștii nu i-au mai solicitat concursul lui Reichsvereiningung, asociația oficială evreiască care la dispoziția autorităților făcea de regulă listele cu cei ce urmau să fie deportați în lagărele din est, ci au înconjurat direct uzinele în care ultimii evrei rămași în Berlin după deportări succesive erau încă folosiți la producerea de material de război. Trupele SS au descins dis-de-dimineață și i-au urcat în camioane. Simultan, naziștii au operat razii la locuințele acestor muncitori evrei, de unde i-au ridicat pe copii și bătrâni rude ale muncitorilor. Până spre ora 10.00, mii de evrei au fost strânși astfel. A urmat trierea acestora, pentru că printre ei erau și așa-numiții „evrei privilegiați”, cei proveniți din familii mixte (Mischlinge) și cei căsătoriți cu femei gentile germane. Repartizați la un centru de adunare de pe Rosenstrasse, în centrul orașului, nu departe de sediul Gestapoului, „evreii privilegiați” - în fapt și ei profund afectați de legile discriminatorii severe în vigoare - ar fi trebuit să fie exceptați de la deportarea care îi aștepta pe ceilalți. Cu toate acestea, naziștii nu le dădeau drumul; urmau și ei să fie deportați, chiar dacă ilegal, pentru că șeful Gestapoului, Heinrich Himmler, își propusese să facă Berlinul un oraș Judenfrei, „curățat de evrei”.

Și atunci a început protestul. La început câteva zeci de femei s-au strâns în tăcere pe Rosenstrasse, pe 28 februarie dimineața. Apoi au fost sute. Au început și să scandeze, „Ne vrem bărbații înapoi!”, cerând eliberarea soților de care ani la rând, în pofida presiunilor oficiale, au refuzat să divorțeze. S-au adunat și trecători, așa încât protestul a luat amploare. În cele din urmă, după câteva zile de astfel de manifestări, Gestapoul i-a eliberat pe cei strânși în vederea deportării la Auschwitz sau la alte lagăre de muncă și exterminare. Povestea nu e semnificativă doar pentru istoria nazismului, ea e este exemplară pentru noțiunea de protest în general. Forța bunului-simț, fie el și pervertit masiv de ideologie și colaboraționism, nu poate fi redusă total la tăcere.

Tehnic vorbind, cartea reconstituie destinele câtorva evrei care au optat la un moment dat pentru trecerea în ilegalitate, alternativa fiind deportarea. Ei sunt ascunși, hrăniți și protejați de către diferite persoane, care la rândul lor se expun astfel la deportare. Un caz este al lui Fritz Croner, care traversează cu eleganță cea mai mare parte a „submersiunii”; altul e al lui Hans Rosenthal, care scapă ca prin minune de câteva deportări. Sunt și povești teribile despre așa-numiții „catchers” - cum ar fi frumoasa „Fantomă blondă” - evrei angajați de Gestapo ca să îi denunțe pe evreii ilegali. Berlinul se arată cu acest prilej ca un oraș cu viață dublă, pe sub suprafața diurnă oficială trăind o lume întreagă pe seama unei piețe negre a produselor și documentelor contrafăcute. Un capitol aparte e rezervat curajoasei epopei a misiunii religioase suedeze din Berlin, care la un moment dat nu s-a mai mulțumit să salveze doar evrei, ci a și expediat pe unii dintre ei în Suedia neutră. Pe măsură însă ce situația militară și economică a Reichului se deteriora, viața evreilor ascunși devenea tot mai grea; sfârșitul războiului i-a prins pe toți pe ultima sută de metri de rezistență fizică și morală.
___________________________
* „gentil” înseamnă un ne-evreu.