„Sunt un adult al Războiului Rece”

De fapt, ar fi fost un titlul la fel de bun. Argumentele sunt aici: https://sah-corporate.ro/un-veteran-al-razboiului-rece/

Fragment din cronica pe care am scris-o în revista online Pallas Athena:

„Judecând după această carte, dar și după altele asemănătoare, se pare că „primei generații postbelice” i-a sosit și ei rândul la memorii. Mă gândesc la recent publicata „Fake News în Epoca de Aur” a lui Ioan T. Morar, autor cu patru ani mai tânăr decât Stelian Tănase. Dar deși sunt din aceeași generație, abordările celor doi, dincolo de forma comună a memoriilor, sunt diferite. Sunt constatări asemănătoare, cum ar fi cea legată de ideea de „surogat”, de dublarea generalizată din deceniul nouă (remarcată anterior și de alții, cum ar fi Norman Manea). Dar în esență, cei doi au percepții distincte. Ioan T. Morar este un trickster al regimului; îi dezvăluie acestuia nuditatea și prostia. La Stelian Tănase nu este însă loc de umor; la el predomină „melancolia”, regretul anilor pierduți, „amintirea de cenușă a Războiului Rece”. Stelian Tănase este un trist cavaler al luminii, rătăcind prin ruinele lumii rămase după un război inutil și absurd.”

Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus

 

A apărut și cartea mea despre perioada de recluziune din timpul stării de urgență: unsprezece săptămâni de stat (mai mult) prin casă. Am predat manuscrisul la începutul lui iunie, și pe 15 august editorul m-a anunțat că volumul a ieșit de sub tipar. Între timp, față de cele consemnate în carte, unele lucruri s-au schimbat, inclusiv unele percepții și opinii ale mele despre pandemia cu care încă mai avem de-a face. Dar mi-am dat seama apoi că în definitiv, ce am scris e un document de epocă, așa cum a rămas el prins în magma scrisului de la acel moment. 

Pentru comenzi, cartea o găsiți aici: http://www.librariaeikon.ro/index.php?id_product=871&controller=product

Iată și câteva fragmente din ea:

Se știe că jurnalul e una dintre speciile literare folosite în vremuri de stres. Acum pot confirma și eu. Și am văzut că și mulți alții, din România sau de aiurea, solicitați sau din proprie inițiativă, au ales jurnalul ca mod de a procesa modificarea bruscă a cursului cotidian al vieții. Jurnalul consemnează primele reacții, te ajută la depășirea lor, dar am observat că pe parcurs, el devine din ce în ce mai des mai reflexiv. Cel puțin în cazul jurnalului de față, pe măsură ce se adunau informațiile, apărea și tendința de a depăși stadiile subiective și de a ajunge la însemnări mai ponderate. El e astfel și ipostaza unui proces de asimilare. Oricum ar fi, ca memento, ca ilustrare a unei reacții psihologice particulare de pandemie sau ca încercare de obiectivare a unei realități noi și invazive, jurnalul de față poate avea câte ceva pentru fiecare. (fragment din introducere)

***

Optimismul unui om care a văzut multe. Găsesc în The Economist o scrisoare primită de redacție de la un anume Francis Maguire din New Malden, Surrey (pe internet am găsit o firmă de învelitori și acoperișuri înființată în 1979 de „frații Maguire” din New Malden; o fi unul dintre ei). În scrisoare e descris șocul economic indus de criza petrolului de la începutul anului 1974. Atunci s-a redus săptămâna de lucru la trei zile, iar în prima zi de la anunțarea restricțiilor s-au înregistrat 885.000 de șomeri. S-au închis multe pub-uri (ce blasfemie!), luminile stradale funcționau la jumătate, căldura în clădirile publice s-a redus. BBC și ITV emiteau alternativ, ca să economisească curentul. Dar cu toate acestea, „economia britanică a dovedit o rezistență puternică” și și-a revenit repede, scrie domnul Maguire. Îmi amintesc că în România ceaușistă, începând cu 1981, erau „restricții” asemănătoare: se tăiau curentul și căldura distribuită centralizat, aprovizionarea în magazine, benzina era pe cartelă și mașinile circulau duminica alternativ, în funcție de numărul de înmatriculare par sau impar. Pandemia ceaușistă a durat însă ani, ci nu un semestru precum criza petrolieră la britanici.

1 mai a trecut mai liniștit ca Paștele. Singurii care au mers prin păduri și poienițe au fost reporterii, ca să arate pedagogic, sub privirile aprobatoare ale statului, că nimeni nu a ieșit la grătare. Nu înțeleg de ce de Paști petrecăreții sunt mai recalcitranți decât de 1 mai. Sau și-au învățat între timp lecția?

M-au amuzat buletinele meteorologice matinale de 1 mai de la Pro TV. Urât, vânt, ploi torențiale - pe scurt, cel mai neinspirat moment să ieși la un grătar. Cel puțin în București, a fost de fapt senin, nici urmă de vânt, o temperatura perfectă de 25 de grade. De unde diferența? Nu că i-aș crede vreodată pe meteorologi, dar nici de predicția pe o zi să nu le mai pese? Sau e iar un front comun, fie el și tacit, între meteorologi, presă și guvern pentru a-i descuraja pe petrecăreți? Dacă e așa, participanții au atins și ei în săptămâna asta vârful pandemic al manipulării. 

Rafila spune în interviu că europenii au luat măsurile și în funcție de nivelul educației civice a populației. Ceea ce în Suedia are efect ca recomandare, în România are (eventual) efect doar ca impunere, spune el. Cred însă că punând așa problema, există riscul ca autoritățile să fi reglat intensitatea restricțiilor după minoritate, nu după majoritate. O circumstanță agravantă ar surveni în cazul în care minoritatea chiar e nesemnificativă. Pentru convingerea unei minorități petrecărețe, autoritățile au adoptat și au menținut măsuri mai severe. Majoritatea ar fi fost receptivă și la simple recomandări. Aici se vede clar ciocnirea dintre democrație și autoritarismul stării de urgență. Un guvern care îndeasă majoritatea pe tiparul minorității nu acționează democratic. Guvernul ar putea replica însă că a fost nevoit să procedeze astfel, virusul nu distinge între minoritar și majoritar. Tema rămâne deschisă în general, dar și de următorul val de pandemie.

Tucidide e considerat primul istoric profesionist, dar el e și primul jurnalist profesionist. Mi-am amintit de descrierea sobră și detaliată pe care a făcut-o epidemiei din Atena de acum 2500 de ani. O recitesc, e la începutul capitolului șapte din Războiul peloponeziac și poate fi și azi un model pentru jurnaliștii pandemici de la noi. Pentru dimensiunile lumii cunoscute din acea vreme, a fost tot o pandemie, chiar dacă dintre greci, spartanii și lacedemonienii au scăpat, luând-o la fugă la vederea rugurilor cu morți din cetatea rivală. Tucidide spune că boala - probabil ciumă sau tifos exantematic - a apărut în părțile Etiopiei, a urcat în Egipt și apoi în Libia. În Elada a izbucnit mai întâi în 430 î. H. la Pireu, portul care făcea corp comun cu Atena cosmopolită și aglomerată. Apoi a ajuns rapid în oraș și un sfert din cei 300.000 de locuitori au murit. Prin anii ‘90, la Kerameikos, în mahalaua olarilor situată pe atunci în afara zidurilor cetății, s-a găsit o groapă comună cu rămășițele celor răpuși de plagă. Tucidide însuși s-a îmbolnăvit, dar a supraviețuit; nu și democratul Pericle, cel mai influent politician al momentului, „primul cetățean al Atenei”, cum îl numea Tucidide. Doctorii au căzut primii, apoi, de frică, de bolnavi nu se mai atingea nimeni. Mureau izolați, în casă sau pe stradă. Abia cei ce se vindecaseră, crezându-se acum imuni, au început să se ocupe de bolnavi, din compasiune și poate și dintr-un sentiment de recunoștință. Tucidide descrie simptomele în amănunt, dar spune că nu s-a descoperit niciun leac. Boala lovea nediscriminatoriu, pe cei robuști și pe cei plăpânzi deopotrivă, pe tineri și pe bătrâni. Spectaculoase sunt efectele morale ale molimei: oamenilor nu le mai păsa de reputație, ziceau că nu vor mai trăi suficient ca să se mai bucure sau folosească de ea. Nu că ar fi excelat până atunci. 

Mă uit pe niște grafice cu raportările de decese de covid. Numere mari în dreptul orașelor civilizate, gen New York, numere mici în orașe precum Istanbul, din țări ne-occidentale. Până să ne indignăm în fața posibilității unei mușamalizări, mă gândesc că psihologic, locuitorii din orașele cu raportări mici trec mai ușor peste situație. Cum spune butada că de marele eveniment istoric al căderii imperiului roman nu a știut nimeni dintre contemporani. A trecut pe nesimțite, deși lăsa urme adânci, vizibile abia retrospectiv.

Am fost la spălătorie cu mașina. 40 de lei, fără bacșiș. Înainte era 30. Primul preț pandemic. Sunt convins că va urma o inflație puternică, dar dintre toate costurile, cel de zbor cu avionul va decola cel mai abrupt. (însemnări din săptămâna 27 aprilie - 3 mai)

***

La final, pandemia din 2020 va sta probabil în balanță cu gripa spaniolă din 1918 - 1920. Și atunci, și acum a fost vorba de o boală virală globală, foarte contagioasă, cu o rată înaltă a mortalității, care afecta în special sistemul respirator și umplea de apă plămânii bolnavilor. Diferența a făcut-o numărul morților și mai ales al celor infectați. La Grippe, sau gripa spaniolă, a fost contractată de cinci sute de milioane de oameni, adică de o treime din populația de atunci a globului. Ea a ucis, după cele mai recente aproximări, o zecime dintre cei infectați, adică cincizeci de milioane de oameni. De Covid-19, cum a fost numită maladia declanșată de infectarea cu noul tip de coronavirus apărut anul trecut, s-au îmbolnăvit până acum mai puțin de șapte milioane de persoane, rata mortalității fiind undeva aproape de șase la sută. Calculele sunt încă în desfășurare, poate se vor mai face ajustări, poate că va mai exista un nou val de coronavirus (gripa spaniolă a avut trei etape de contaminări în masă), însă marea discrepanță dintre cele două pandemii este deja conturată și este dată de numărul de infectări. Chiar dacă, să spunem, vom ajunge la zece milioane de contaminări cu noul coronavirus, numărul va reprezenta doar 0,12 la sută din populația lumii. Abia la 78 de milioane de infectări, rata acestora va fi supraunitară. Este o diferență enormă față de gripa spaniolă, cu al său procentaj de 33 la sută. 

Ce se află în spatele acestei discrepanțe? În primul rând, reacția preventivă a oamenilor și a autorității statale care a caracterizat pandemia de coronavirus de la acest început de secol XXI. Indiferent de tipul de organizare politică și de gradul de acces al populației la informații, guvernele și oamenii au luat măsuri preventive într-un mod aproape sincron. Ele au fost impuse de guvern sau asumate de oameni - proporțiile au variat de la țară la țară - dar în esență au fost indubitabil de tip preventiv. Faptul e curios, pentru că nu toți au avut experiențe recente legate de epidemii, în special cei din zona occidentală. În același timp, nu se poate spune nici că învățămintele pandemiei de gripă spaniolă sunt un bun comun, fie și doar printre decidenți sau istorici. Probabil abia acum această pandemie va fi mai bine studiată; în definitiv, ea a făcut mai multe victime decât Marele Război, despre care se vorbește mult mai mult.

Mecanismele reacției preventive globale rămân deocamdată un mister. Fără să am pretenția unei analize sistematice, aș încerca să sugerez că ea e datorată probabil gradului mai mare decât în alte timpuri în care argumentația de tip științific a pătruns în diferite culturi. Avertismentele virusologilor au fost acceptate de liderii comuniști din China și Vietnam, de ayatollahii din Iran, de cardinalii și patriarhii din Occidentul creștin. Fără îndoială, au fost și păreri divergente, dizidențe vocale sau discrete, dar pe fond, a dominat încrederea în explicațiile oamenilor de știință. Asta pe de o parte. Apoi, sunt înclinat să cred, pe linia istoricului britanic Tony Judt, că după cel de-al Doilea Război Mondial, cu statul occidental, în special cel vest-european, s-a petrecut o mutație; în aceste societăți, s-a schimbat sensul îndatorării. Nu cetățeanul e dator statului, ci invers, statul e dator cetățeanului, iar acesta are așteptări de la stat: să îi asigure sănătatea, pensia, locul de muncă, venitul în caz de invaliditate. În aceste condiții, la reacția individuală firească de autoconservare, s-a adăugat și cea comunitară, reprezentată și de statul serviabil. Și cumva, mutația din occident se face simțită și la nivelul statului de tip autoritar asiatic, chiar dacă într-o măsură mult mai modestă, dar suficientă pentru a declanșa o reacție preventivă în cazul pandemiei. (fragment din capitolul final)

Meditațiile lui Primo Levi

Un sistem totalitar este caracterizat prin polaritatea dintre victime și călăi. Dar, remarcă Primo Levi, există și starea a treia, a privilegiaților, respectiv a celor aleși de călăi dintre victime pentru a exercita o parte – de multe ori cea mai murdară – a represiunii. În acest fel, gîndește autorul, chiar și anesteziata conștiință nazistă e scutită de contactul nemijlocit cu crima sistematică, zilnică, industrială, care avea loc la Auschwitz. 

Citiți mai mult în Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/privilegiatii

„Evaziunile” Casei de Hohenzollern-Sigmaringen

O carte dificil de încadrat. A apărut într-o perioadă de „relativă deschidere” în România comunistă, cum se spune îndeobște, în fapt o perioadă de reglări în sânul partidului, în care una dintre grupări - în ascensiune - căuta să pozeze în partea reformistă. Astfel, în această perioadă au fost retipărite, printre alte lucrări, și scrierile aproape complete ale principalei victime a regimului Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu.

Cartea e dificilă nu numai prin cadrul politic în care a apărut, ci și prin osatura academică. Sunt termeni și raporturi greu de înțeles în lipsa unei oarecari familiarizări cu vocabularul economic. 

Ce am reținut, cu toate acestea, e că lucrarea se bazează pe un raport al unei comisii instituite imediat după plecarea din țară a lui Carol al II-lea. Așadar, într-o măsură neclară în dimensiuni, dar indubitabilă, comisia regla și ea la rându-i raporturile dintre rege și legionarii ajunși la putere. „Reglările” par o tradiție politică la noi; după căderea legionarilor, și Ion Antonescu le-a făcut o comisie care le-a investigat abuzurile, rezultând cartea în două volume „În marginea prăpastiei, 21 - 23 ianuarie 1941”. Și exemplele pot continua, până în zilele noastre.

În al doilea rând, cartea se pare că demonstrează că regele Carol al II-lea și anturajul său își făcuseră din afacerile cu devize un mod mascat și predilect de spoliere a bugetului statului. „Evaziunea” realizată astfel între 1935 și 1940 s-ar ridica, potrivit lucrării, la peste 250 de milioane de lei (la valoarea de atunci). Argumentele și documentele par serioase, astfel că aspectul nu poate fi trecut cu vederea în orice evaluare detașată a moștenirii perioadei regale din istoria României.

Interesantă este și o anexă a lucrării, unde e prezentat în facsimil documentul din 1938 privind succesiunea averii Reginei Maria.

__________________

Costin Murgescu, Casa Regală și afacerile cu devize, 1935 - 1940, editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, 164 de pagini, inc. anexe, indice de nume, indice de societăți, rezumat în limba franceză.

Motive de mândrie națională

Aparent, dat fiind descrierea seacă a manevrelor militare care o caracterizează, cartea este o reconstituire fidelă a mișcărilor fronturilor pe teritoriul locuit de români în timpul Primului Război Mondial. Dar cu toate acestea, ea reușește să pună în valoare și în perspectivă și momentele politice, sociale și economice cruciale petrecute în anii respectivi. Ba mai mult, sunt aici evidențiate episoade care furnizează motive fundamentate de mândrie națională românească. De obicei, mulți români nu pot spune la concret de ce sunt mândri de obârșia lor - în afara unor clișee perpetuate începând cu secolul 20. Dar cartea lui Glenn E. Torrey reușeșete performanța de a argumenta credibil de ce România are cu ce se mândri de pe urma Primului Război Mondial. Este vorba în esență de reușita refacerii prestigiului armatei, în urma colaborării cu Occidentul reprezentat de Franța. În acei ani, armata română a acționat aproape în premieră în Europa ca o forță puternică și coerentă de „containment” al revoluționarismului bolșevic. Armata română a fost cea care a curățat Basarabia de „morbul” bolșevic, îndreptându-se apoi și spre Ungaria. În vreme ce alte state abia silabiseau noua politică dictată de transformarea unui aliat - Rusia țaristă - într-un pericol major - Uniunea Sovietelor -, România, prin armata sa, deja anticipa viitoarele linii de demarcație care urmau a fi valabile aproape tot secolul. Pe acest act fondator s-a bazat tot respectul occidental pentru România, act ulterior uitat sau cel puțin obnubilat de naționalismele de consum din timpul derivei de dreapta interbelice, din comunism sau din postcomunism. 

Ca note excentrice, semnalez două capitole. Primul e despre impactul epidemiilor de tot felul asupra efectivelor României. În iarna 1916 - 1917, după dezastrul militar din Muntenia și Dobrogea, pe timpul refacerii, au făcut ravagii în rândul militarilor și nu numai febra tifoidă, febra recurentă, dizenteria, gălbinarea, gripa contagioasă și mai ales tifosul exantematic. Corpul I de Armată, scrie Glenn Torrey, aflat în reorganizare la Iași, epicentrul epidemiei de tifos exentematic, a pierdut din cauza acestei boli, din decembrie, un sfert din efective, „ceea ce a egalat și chiar a depășit pierderile suferite în lupte”. În total, estimează autorul, au murit de tifos exantematic 100.000 de militari (pag. 191 ș.u.) 

O altă referire interesantă este la „legiunea transilvăneană” folosită contra Puterilor Centrale. Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan” nu au fost invenții ale sovieticilor. Astfel, în Primul Război Mondial, potrivit lui Torrey, în lagărele de prizonieri din Rusia țaristă erau „peste 100.000 de români transilvăneni”. În toamna lui 1918, unii dintre aceștia deja sosiseră în Moldova de unde puteau lupta împotriva Germaniei și Imperiului Habsburgic (pag. 279). Nu e de ignorat în acest context tradiția cooperării militare ruso-române; la Mărășești, „probabil cea mai semnificativă victorie din istoria armatei române”, aliații români și ruși și-au împărțit pierderile de 51.800 de soldați și 1260 de ofițeri în mod aproape perfect egal.

________________

Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor, București, 2018.