Dezbateri întreținute, dezbateri întârziate

Judecînd la concret, dincolo de coincidențe și opțiuni, aș menționa că, în pofida popularității imense a lui Marin Preda, mie, ca licean spre sfîrșitul anilor ‘80, îmi venea greu să îl savurez. Las la o parte tehnicalitățile de adult întoarse pe toate fețele de romancier și care, în mod firesc, unuia de vîrsta mea îi scăpau deseori. Mă refer la tematică, la preocupările ideologice perene ale lui Preda. În urma puternicei presiuni, imperative sau sugestive, exercitate de cenzura și educația comuniste, regele, Antonescu, legionarii, antisemitismul ajunseseră să mi pară subiecte și personaje irelevante, pecetluite definitiv, depășite. Țin minte cît de tare m-a mirat în acest sens cînd în decembrie 1989 Ceaușescu dădea vina pe „legionarii” care voiau să răstoarne „orînduirea”, ceva la fel de desuet ca și temele lui Preda, așa cum le percepeam atunci. Astăzi însă, aș fi de altă părere. Preda avea dreptate să se ocupe obstinat de ele, în vreme ce autoritățile încercau să le scoată din uz și să interzică dezbateri pe marginea lor, vitale de altfel pentru societatea românească. Este clar că acum celor avizați li s-ar putea părea copilărești unele pasaje din Preda despre legionari și antisemitism, dar de fapt el nu făcea decît să ducă mai departe o discuție legitimă. Poți fi sau nu de acord cu el, căci avea și el o părere la care oricine are dreptul (și, la o adică, poziția lui nu era fix la antipozii celei oficiale), dar dincolo de aceasta, el menținea vii dezbateri supuse asfixierii ideologice. Prin programa școlară, prin cenzurările impuse părinților, noi, liceenii de atunci, eram de fapt cei deconectați de la cursul discuției și implicit al istoriei, iar Preda și - ciudat - Ceaușescu sau, pe cale de consecință, succesorul său Ion Iliescu, erau mai adecvați.

Continuarea.

Descifrarea prin râs

Apocrife sau nu, personale sau auzite, toate relatările lui Ioan T. Morar trec însă printr-un filtru interpretativ comun, care explică printre altele și de ce o mare parte din notorietatea autorului se datorează apartenenței la grupul de umor „Divertis”. Ioan T. Morar caută invariabil poanta din spatele oricărui narativ comunist. Nu e vorba de o tehnică de redactare, este chiar modalitatea lui de atunci și de acum de a înțelege lumea în care se născuse. La norma lui Stahanov au contribuit, de fapt, alți doi mineri rămași pe veci anonimi. Lazăr de la Rusca era, de fapt, bețivul satului, iar nu eroul comunist din balada lui Dan Deșliu. Sportivilor români de la „Universiadă” le lipseau, de fapt, și vîrsta, și studiile ca să participe la competiție. Și așa mai departe. Există la Ioan T. Morar – și poate la mulți alți intelectuali care își începuseră cariera în ultimul deceniu de comunism – convingerea că fiecare bucată de realitate oficială ascunde ceva înșelător, prozaic, rușinos și deseori mărunt. Și nu poți să nu faci haz văzînd contrastul dintre aparența grandioasă vizată și esența extrem de modestă. Societatea comunistă era ca un mare banc a cărui identitate se revela la replica finală. Fake news-ul de zi cu zi era, de fapt, un rîs news pentru cunoscători. Tehnica funcționa – mă gîndesc – și ca o modalitate de a face față deformărilor grave ale unei societăți bazate pe un formalism ideologic anchilozant. Nu degeaba – și asta o spun și din experiență personală – în ultimii ani de comunism era în vogă literatura absurdului a unor autori precum Daniil Harms.

Continuarea.

Un termen și mai multe dicționare: fachir

Cel mai recent număr al revistei Viața Românească (6/2020) este consacrat scriitorului și editorului Mircea Ciobanu. Revista continuă să gloseze pe tema receptării practicilor și teoriilor orientale în spațiul românesc, după ce numărul din aprilie fusese dedicat temei „yoga sub comunism”.

Din articolul semnat de Liviu Bordaș „De la fachiri la tantrism. Yoga și receptarea ei lexicografică”, rețin câteva trimiteri, care în subsidiar pot fi folosite și ca o recapitulare a dicționarelor/ enciclopediilor românești:

1. Cea mai veche atestare lexicografică a termenului fachir este în dicționarul francez-român de la 1840 al lui Petrache Poenaru și Florin Aaron. Acolo fakir era echivalat cu derviș, „un fel de călugăr mahometan ce se preumblă prin țară și trăiește cu milostenii”.
2. În prima enciclopedie română, publicată de ASTRA în 1900, fakirul este legat de India, el fiind „numele asceților mahomedani, mai ales din India”.
3. Dicționarul universal al limbei române al lui Lazăr Șăineanu (prima ediție 1896) scoate fachirul din sfera islamului, considerându-l simplu „indian”. Bordaș precizează însă că înțelesul este în continuare legat de religie.
4. „Prima definția mai cuprinzătoare e oferită de Ioan-Aurel Candrea în Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi (1931)”, unde fakirul este un fel de călugăr indian „care trăiește din milostenii, împinge austeritatea până al limitele extreme și săvârșește acte dureroase de penitență și de chinuire a trupului”.
5. August Scriban (Dicționarul limbii românești, 1939) scrie că „fachirii trăiesc din pomană, nu muncesc, n-au casă și n-au ca îmbrăcăminte decât o zdreanță de stofă cu care se încing”.
6. Dicționarul limbii române literare contemporane (II, 1956) adaugă fachirului „o nuanță de mistificare”: „călugăr sau ascet cerșitor din India, care se dă drept făcător de minuni”.
7. Conexiunea dintre fachir și yoga este făcută „pentru prima dată” în Dicționarul enciclopedic român (II, 1964), care evită „atât miraculosul cât și soteriologicul” din definițiile anterioare. Conform lucrării, fachirul este „un nume dat călugărilor musulmani rătăcitori (derviși), adepți ai sufismului, precum și călugărilor hinduși care practică exercițiile mortificatoare yoga”.

Despre un album cu fotografii din Piața Universității de acum 30 de ani

Apărut în Dilema Veche. 

Cel mai bun „opening statement” din literatură

Sursa: polirom.ro

Una dintre cele mai tari fraze de deschidere din literatură, care mă bântuie și îmi revine în minte periodic, este cea din „Metamorfoza” lui Kafka. O redau în traducerea lui Mihai Isbășescu din ediția Polirom 2012: „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”

Restul e istorie. Chiar și fără precizarea cu visele, fraza aceasta e prea sus ca să mai poți adăuga ceva la ea. In nuce, ea conține toată decăderea și tristețea care urmează. Tot ce urmează, e doar tristețe și decădere de la fraza de deschidere.

Nu fac o obsesie din nuvela lui Kafka. Nu cred adică că mă paște niciun pericol, nicio transformare în genul celei suferite de Gregor Samsa. Fraza e însă răsunătoare prin perspectiva pe care o aduce brusc asupra vieții. Dacă pojghița aceasta de realitate s-ar rupe brusc și am izbuti să vedem ce e sub ea, probabil am vedea ce a văzut Kafka.

După ruptura fulgurantă și ireversibilă, logica perfectă dă năvală să astupe hăul. O face rapid și eficient, toate scenele ulterioare se înlănțuie ca o mașinărie perfectă. Sora care își pierde treptat credința că gângania e Gregor, tatăl care se simte dator să își apere restul familiei după ivirea neașteptată a vietății, mama care e foarte rezilientă în slăbiciunea ei, chiriașii care speculează slăbiciunea unei case care adăpostește așa ceva, slujnica bărbătoasă care se pune cu gângania și care o va descoperi moartă la capătul poveștii. Totul sub bolta fondatoare: „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”